0 0
Read Time:1 Minute, 33 Second

Am avut azi parte de o experienta pe care ar fi si pacat sa o tin doar pentru mine, asa ca ii dau citire aici. Cum discutam eu asa cu un functionar public, pe care il apelasem intr-o chestiune de ordin civic si social deopotriva, incercam sa fiu cat mai amabil si printre altele i-am spus la un moment dat “dumneata”. Asa m-a dus vorba sa fiu politicos cu el. Doar nu era sa-i spun “tu” sau “ba, asta”?!

“Va rog sa vorbiti frumos, nu cu dumneata ca nu ne permitem chiar asa”… aud ca-mi spune vocea de la celalalt capat al firului si am crezut ca sunt aievea intr-un fel de moment cum era ala din La Tiganci, daca mai tineti minte, cand personajul nu mai stia daca tramvaiul chiar trecea pe strada sau i se pare doar. Ceva intre realitate si inchipuire.

Precum la box cand te pune adversarul la pamant, dar te ridici repede in secunda doi si sari pe calcaie sa dai impresia ca nu s-a intamplat nimic, si doar ai alunecat accidental pe propria proteza, am replicat imediat.

Nu m-am lasat nici eu asa usor intimidat, spunandu-i ca “nu stiu ce carti ai citit.. dumneata (sic!), dar in alea pe care sigur nu le-ai citit dumneata e pe post de egalitate cu dumneavoastra la categoria pronumelor de politete”. Pronume cu o, nu cu e.

Si ca sa nu credeti ca lucrurile au ramas asa nerezolvate, m-am dus pana la el ca stiam unde lucreaza si oricum trebuia sa-mi puna stampila pe o hartie. L-am cautat si am lamurit lucrurile barbateste, ca de la dumneata la dumneavoastra 🙂

Pe urma mi-a parut si rau. Ma gasesc eu in miercurea mare sa tin lectii din astea de aleasa vorbire in public.

Photo by Felicity Tai

Happy
Happy
100 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %